Jegul din pântecul civilizaţiei

Din când în când mai stresez câte un om despre care îmi place mie ce are între urechi să îmi scrie un guest post. Astăzi este rândul lui Doro, o domnişoară ce mă face să mă gândesc cu un pic mai multă încredere la anii bătrâneţii când generaţia ei va trebui să îmi plătească pensia.

Fãtucã plimbatã prin mai mai toatã Europa, a muşcat de câteva ori din Occident, devenind obsedatã de perfecţiunea sa, l-a pozat, l-a memorat. În prezent încearcã sã-l povesteascã mai departe aşa cum l-a trãit.

Jegul din pântecul civilizaţiei

Ajungând în capitala civilizaţiei am avut douã mari şocuri. Primul, despre care o sã vorbesc separat (pentru cã n-are nici o legãturã cu ãstãlalt) şi cel de-al doilea surprins mai sus.

I-am vãzut, nu pe unul sau pe doi dintre ei. Erau peste tot. Fenomenal de bine antrenaţi în a fi agasanţi, precum cei de la noi care te urmãresc pânã în faţa casei cu Vasilicã (mielul norocos) în mânã. La Alexanderplatz am întâlnit-o pe dânsa de mai sus.

Cersetoare in Berlin

Peste stimabila am dat la 5 minute de Alexanderplatz, pe care totuşi trebuie s-o apreciem pentru faptul cã “cerşeşte” într-un mod civilizat. Dar pânã sã ajung Unter den Linden am întâlnit alţi 5-6 nespãlaţi desculţi care de regulã încercau sã deschidã conversaţia în felul ãsta:

-Excuse me! Do you have a minute?

Eu proastã gândeam cã ce mama mãsii, nu suntem în România ci în pântecul civilizaţiei. Probabil cã mã reţine cu un motiv întemeiat. Şi îi zic “Yes“, la care vine rãspunsul:

-Please, I am an italian emigrant. I need urgently to get back to my family. Can you please give me some money to buy me a plane ticket?

A doua oarã când am spus “Yes” era o toantã cu copilul în braţe care-mi indica spre bebeul ei plângãcios, spunându-mi cã are nevoie urgent de lapte.

Toate astea nu-mi amintesc decât de o întâmplare de acum 4 ani tot din Berlin. Pe când eram cu pãrinţii pe stradã şi mergeam spre supermarket. Vine un negrotei şi îl roagã pe tata sã-i deie nişte bani de mâncare. La care taicã-miu inspirat i-o trânteşte:
-Da’ mai dãte-n pizda mãtii cã n-avem noi timp de tine.
-Vai, sunteţi din România? Oo, ce surprizã sã vã întâlnesc pe meleaguri strãine! […] Totuşi, credeţi cã aţi putea sã mã ajutaţi şi pe mine cu un euro?
Spre uimirea mea, la ei nu se cerşteşte în metrou şi în autobus decât indirect. Ori vin diverşi cu chitara, acordeonul ori cu trompeta şi bagã tare ce ştiu ei sã cânte mai aprig, ori apar aşa-zişi comercializanţi de ziare, care cer 25 de cenţi pe ziarele gratuite, menţionând totuşi cã acei bani intrã în buzunarele lor de amãrâţi, împuţiţi, pãrãsiţi de divinitate.

Pe cine am simpatizat cel mai tare, pe aurolacul dormind în bancã. Foarte inteligent, îşi arânjase culcuşul decent vis-a-vis de bancomat, cât sã nu stea în calea trecãtorilor, unde putu sforãi nestingherit cel puţin pânã la 9 dimineaţa (când probabil îl izgoneau angajaţii bãncii).

Aurolac Berlin

Jeg e peste tot, ne pare nouã cã-i ceva mai mult (insuportabil de mult!) în România şi s-ar putea chiar sã avem dreptate. Dar jegul e peste tot şi mai nou a devenit conştient de propriile picioare şi a început sã migreze uşor cãtre ţãrile “perfecte”. Cu un gram de noroc şi o tonã de bunãvoinţã din partea Atotputernicului, peste 10 ani în locul Bucureştiului s-ar putea gãsi un Dubai al Europei.

Leave a Reply