Decădere

Puterea mă inundă.
M-amuză cum, imundă,
Lumea de-afară mă iubeşte
Cum ar iubi un gândac
Hrana de zi cu zi.
Neîncetat încerc să-i scap din cleşti
Cu izolare şi cu frică şi, nebună,
Nu încetez să-i cad-napoi în gura ce-i căscată.
Pentru un moment atenţia-i asupra mea,
Cât timp trupu-mi fără greşeală
Nu miroase a putreziciune.
Dacă an după an voi scăpa din cleşti-i,
Voi fi norocoasă.
Însă de-acum mă ornez cu veninuri ascunse
Pentru zilele când atrăgător trupul nu va mai fi.
Iar vulturii din el dori-vor să se-nfrupte.
Poate voi muri încet sau poate mai rapid.
Puterea mă inundă acum
Poate să nu-mi pese
Dar de ce să nu scrie pe piatra-mi funerară
Ceva injurii să arate
C-am fost cândva iubită
De-aceşti epigoni bărbaţi eterni
Muieri vremelnice, copii nesăbuiţi?

Leave a Reply